Un adăpost pentru tristețe

Anne Booth & David Litchfield
UE junior

Cum am ajuns să avem această carte în bibliotecă? O să vă imaginați că am ales în contextul actual, apropo de războiul care se dă lângă noi. Ne rămâne în gât când scriem că nu, e doar o coincidență nefericită. A venit așa cum vine și tristețea, pe nepregătite.

Ne-ar plăcea să spunem că am cercetat înainte și că am fost mânate de curiozitate, însă nu acesta a fost motivul. Pur întâmplător s-a lipit de noi: mintea noastră a legat-o vizual de povestea prezentată anterior “Nu îmi este (prea) teamă să fiu singură” deși nu au nici o legătură.

O întâmplare cu adevărat tristă e să se potrivească atât de bine cu zilele pe care le trăim. Nu reușim să potrivim cuvinte să susțină tristețea, dar și mânia suferită de un copil care se uită acum în ochii tatălui lui și își ia la revedere, la câteva ore distanță de noi…

Dar să vă povestim cum e cartea.

Cartea este terbil de emoționantă, chiar și în afara detaliilor legate de inspirația autoarei. Este o lecție de acceptare pentru fiecare, să îți îmbrățișezi emoțiile indiferent de natura lor, să le faci loc în tine ca să poți continua.

Autoarea, Anne Booth a fost inspirată să scrie această carte de cuvintele lui Etty Hillesum (scriitoare evreică, victimă a Holocaustului): “Dă-i durerii tale tot spațiul și adăpostul pe care îl poți oferi în tine însuți, pentru că, dacă toți ne-am purta suferința cu cinste și curaj, durerea care a cuprins acum lumea ar dispărea.”

Povestea are un efect terapeutic dacă vreți, ne face să conștientizăm mai bine ce trăim. După conștientizare vine acceptarea ca pas firesc. Ca mai apoi să se arate și speranța. O dată cu speranța are loc și vindecarea.

Împărtășim din experiența noastră: Misi, bunica, a fost ajutorul nostru de nădejde în primi ani din viața găluștei. Acum ceva timp a venit momentul să își recapete obiceiurile vechi, să se reculeagă, și unde mai bine decât în propria căsuță? Ei bine, după această schimbare, copila nu a menționat mai nimic, suferea, dar nu verbaliza. Totul până când a înțeles că noi îi suntem alături, o ascultăm și acceptăm acest sentiment de tristețe. Uimitor a fost când a realizat că și noi simțim de asemenea, și e normal. La scurt timp după această realizare măreață casa noastră s-a  umplut de: mi-e dor de Misi!